Tg Mures
Virgil Podoabă

Referințe critice

Biblografie critică

  • Ion Pop – Aurel Pantea în monografie, în Piața literară nr. 13, 2002, p. 3.
    Livius Ciocârlie – Scrisoare pe marginea unei cărți ( Între extreme de Virgil Podoabă), în Vatra nr. 5 / 6, 2002, pp. 99-100.
  • Nicoleta Cliveț – Postmodernismul revelat, în Cuvîntul nr. 7, 2002, p. 10. (despre Între extreme)
  • Al. Cistelecan – Extras dintr-un manuscris, în Vatra nr. 8 / 9, 2002, pp. 58-62. (despre Între extreme)
  • Nicoleta Sălcudean – O carte prea perfectă, în Discobolul nr. 55-56-57, iulie-august-septembrie, 2002, p. 1. (despre Între extreme)
  • Ana-Roxana Mihalache – Virgil Podoabă – Între extreme, în Echinox nr. 10-11, 2002, p. 12.
  • Catrinel Popa, Virgil Podoabă despre Aurel Pantea, în Observator cultural nr. 135. 2002. (despre Între extreme)
  • Rareș Moldovan, Criticul său, în Familia nr. 9, 2003, pp. 17-22. (despre Între extreme)
  • Traian Ștef, Cărțile prietenilor – Virgil Podoabă (Anatomia frigului. O analiză monstruoasă, Ed. Ecco-Marineasa, Cluj-Napoca–Timișoara, 2003), în Familia nr. 5, mai 2004, pp, 11-12.
  • Adriana Stan – Incizii reușite (Comenteriu despre Anatomia frigului), în Vatra nr. 5-6, 2004, pp. 137-138.
  • Ovidiu Pecican – Cu proza printre filosofi, în Steaua nr. 3-4, 1005, pp. 57-58. (despre Anatomia frigului)
  • Al. Cistelecan – Interpretarea de grație, în Familia nr. 1, 2006, pp. 25-28. (despre Anatomia frigului)
  • Al. Cistelecan – Trilogia ardeleană, în Familia nr. 3, 2006, pp. 26-29.
  • Al. Cistelecan – Prozatori cu revelații (și fără), Vatra nr. 5, 2006.
  • Adriana Stan – Virgil Podoabă par lui même,  în Verso nr. 6,  2006

 Referințe critice (extrase)

Al. Cistelecan – Extras din Manuscris, în Vatra, nr. 8 / 9, 2002

“Virgil Podoabă face critică literară de pe la mijlocul anilor ”™70. E probabil că și-a dat seama doar într-un tîrziu că scrie, de fapt o singură carte: cartea experiențelor revelatoare. Tema l-a urmărit însă permanent, chiar dacă n-a băgat-o în seamă. De la un timp însă, de cînd ea i s-a revelat în clar, conlucrarea dintre ei a devenit mult mai emulativă și mai productivă. Tema are, deja, un monument. E drept, încă în manuscris. Cîtă vreme a exasperat doar pe toată lumea cu absența sa editorială, Virgil Podoabă n-a fost de mișcat. Doar cînd a reușit să se exasperese și pe sine, a dat drumul primei fascicule. Acum, fiecare fasciculă din «cartea revelațiilor» are consistența și dimensiunile unei cărți. Editurile pot veni să-și aleagă: pe genuri, pe autori, cum vor.
Critica lui Virgil Podoabă se sprijină pe o lectură participativă, de identificare, cu bază empatică. Dar ea nu prea seamănă cu criticile de la noi. Virgil nu e un militant de metodă; el crede, principial, în metoda adecvării, în metoda dictată de operă. Nu în metodele care preced textul și care se ilustrează prin anamorfozarea textului, ci în metodele inspirate de acesta; metodele care conlucrează cu opera, nu cele care o deformează și o unilateralizează. Spre deosebire de militanții «metoaghelor mogherne», el e, însă, un practician al hermeneuticii totale, care dispune opera în straturi și cercuri și urmărește corelația și disfuncția acestora. Nu e un teoretician, întrucît nu vede în operă o simplă ilustrație de concepte. Nu e nici un filosof al literarului: pentru el, apoteoza unei opere nu constă în momentul în care viziunea artistică se lovește de propoziția unui filosof. Nu e toate acestea pentru că e deasupra lor. Exegeza lui se sprijină pe intimitatea conceptelor – fie ele de teorie strict literară, fie mai generale. Dar aceste concepte sînt instrumente în analitica valorii. Iar valoarea înseamnă, pentre el, producție de sens. Producție, așadar, de existență. De aici exigențele exprimate față de fundamentele ontologice ale operei. De aici expunerea acesteia pe nivele, de la preformal, dar determinant, la formalizat și semnificant. Pe acest traseu de la cauzele prime la cauzele finale ale operei instrumentarul filosofic și teoretic, metodologic și aprehensiv, intră în funcțiune sub dictatul operei. Chiar excesele «de catedră» din opera de limpezire conceptuală sînt strict utilitariste. Virgil Podoabă a atins un fel de stare de grație a problematicii literare. De aceea poate transforma exegeza în vervă și dezbaterea în spectacol. Animația ideii e o pasiune corelată cu analitica. Sosit ultimul, Virgil Podoabă se candidează la rolul de protagonist al dezbaterilor literare. A stat pînă a cum pe margine, acumulînd sîrguincios și riguros. De-acum, el e pornit ca din praștie. Dacă nu de alta, măcar pentru că-l dau afară din casă manscrisele. De fapt, nu manuscrisele – ci Manuscrisul”

Livius Ciocârlie – Scrisoare pe marginea unei cărți, în Vatra, nr, 5/6, 2002

“Cartea [Între extreme] am citit-o în doi timpi (în sensul de timpi ai unui ritm, nu de durată; dimpotrivă, am citit-o fără să mă opresc).
Polemica din prima parte m-a captat. E vie și energică. Fără îndoială, aveți drptate în privința boicotului optzecist bucureștean (numai Ion Mureșan începe să-i  scape). S-ar părea că e normal. Într-o țară de tipul Franței, centralizată, e normal să nu te poți uimpune decât dacă vii în capitală (nu vă temeți, nu de asta am venit eu aici). În realitate, bucureștenii știu să-l aprecieze pe omul din provincie. Lucrul ăsta l-am observat deja când, student, mă duceam la meciurile de fotbal. Nu exista ostilitate și nici dispreț față de provinciali (ceea ce nu e reciproc). Dacă jucau bine, erau aplaudați. Aș zice că în cultură lucrurile stau la fel. […]. În schimb. E un fapt că optzeciștii bucureșteni au tendința să se vadă numai pe ei. Este, în parte, voință de putere, dar – cum reiese și din cartea Dvs. – e și fiindcă scriu altfel. Deci, sunt sinceri cînd nu-i apreciază pe provinciali.
Polemică fiind, poziția Dvs. e subiectivă pe invers, cred. Din nou cu sinceritate. Cred că cele două formule poetice se exclud în chip natural, în sensul că e greu să le apreciezi pe amîndouă cînd ești implicat – chiar și în calitate de critic – în una dintre ele, dar nu se excud în chip real. Ele coabitează, iar poeții ludici, pot fi la fel de buni ca și ceilalți. [..]
Prima parte m-a captat, a doua m-a convins. M-a convins mai mult în sine, prin argumentare, decît referitor la Aurel Pantea. Asta, fiindcă, mic burghez ce mă aflu, sunt cam refuzat de poezie. Prin urmare, nu-mi pot da seama  dacă Aurel Pantea e etât de bun cât spuneți. Culmea pare să fie în aceea că regăsesc la mine unele trăsături ale lui, de la nivel abisal. Numai pare, pentru că nu e destul să aparții aceleiași categorii de indivizi, sau uneia apropiate, ca să înțelegi expresia ei poetică. Mai mult mă ajută să cred că, probabil, aveți dreptate, nu sunteți numai convingător, mai mult mă ajută, deci, fragmentele de la sfîrșit”

Ion Pop – Aurel Pantea în monografie, în Piața literară, nr. 13, 2002

“ Virgil Podoabă, al cărui nume a putut fi citit, în ultimii aproape treizeci de ani, sub sute de pagini de cronici și eseuri […], s-a hotărît, în sfîrșit să tipărească unul din ele. Se intitulează Între extreme și e un concentrat eseu critic dedicat poeziei lui Aurel Pantea, ultimul, după toate indiciile, scris de întîrziatul debutant. După atîtea ciudate ezitări și timidități (căci calitatea scrisului nu îndreptățea o amînare așa de …generoasă), face, iată, un gest de curaj însciindu-se oarecum împotriva curentului: își alege drept obiect de lectură un coleg de generație, foarte valoros, desigur, însă nu dintre cei aduși în prim-planul atenției de la Centru, unde vedetele sunt, mai toate, foștii «cenacliști de luni»; se exprimă în tonuri ferme, procedînd astfel, contra unui anumit reducționism al perspectivei critice asupra «generației ”˜80» și a «postmodernismului» ei prezumat, limitat îndeobște la un număr de trăsături trăsături mereu vehiculate, schematizînd un soi de portret-robot, potrivit ca și exclusiv grupului bucureștean predominant fantezist, ironic, parodic, livresc, pentru a-i opune o variantă de postmodernitate mai precis și nuanțat întemeiată filosofic […] și mai profund angajată ontologic. [].
Centrul de greutate al interpretării îl va constitui analiza universului imaginar specific poeziei lui Aurel Pantea, în termeni bachelardieni și durandieni […]. Eseistul se va distanța, astfel,  de «schema» de încadrare simplificat generaționistăși de situare în «postmodernitate», evocată ca inadecvată, pentru a extinde și aprofunda propuneri de lectură ce vin dinspre critici precum Al. Cistelecan, Gheorghe Perian și Ion Pop […].
Dincolo de asemenea notabile dezvoltări, contribuția cu adevărat remarcabilă a eseistului ține de de foarte atenta și nuanțata punere în relație a scrisului lui Aurel Pantea cu viziunea filosofică de substanță postmodernă a unor J.-F. Lyotard […], Gianni Vattimo și Richard Rorty. Rezultă din aceste confruntări portetul unui poet esențialmrnte postmodern, luat totuși astfel «cum grano salis» – cum sună chiar un titlu de capitol – întrucăt ceva din nostalgia «modernistă» a prezenței și a întregului subzistă, totuși, în acestă poezie ce nu rămîne insensibilă față de o anumită căutare a transcendenței, în ciuda revelației negative a informului, dezarticulării, absnței centrului coagulant.
Pătrunzătoare este, de asemenea, pe direcția astfel trasată, și analiza «formală», tehnică, a poeziei […], or, și la acest nivel unitatea de vizune se confirmă […].
Ar fi fost, poate, de insistat, la acest nivel al analizei, și asupra statutului abstracțiunii în poezia lui Aurel Pantea, angajată (abstracțiunea) frecvent ca metalimbaj altoit pe discrsul «vizionar», dar jungînd, în ultimă instanță, să se contopească cu viziunea, discursul despre facere atingînd facerea însăși a poemului și contaminîndu-se cumva cu materialitatea acvatică, vîscoasă, aluvionară, de «întuneceală» ca și generală ce califică lumea poetului. Una din mărcile importante ale originalității stă tocmai aici: ceea ce este intens gîndit și meditat la nivel ideatic, conferind o anumită notă de «ermetism» textelor, devine palpabil, compact, substanțial, fapt care, personal, m-a îndemnat să apropiu o atare perspectivă de cea blagiană, privind «gîndirea mitică», spre care orientam și formula lui Nichita Stănescu despre «vama dintre gîndirea în imagini și gîndirea în noțiuni». N-ar fi vorba de o subordonare și de o știrbire a originalității poetului (cum se teme la un moment dat autorul eseului), ci de o trimitere oarecum «tehnică», de un mod de apropiere față de spațiul de joc dintre abstract și universul concretelor. Procedînd astfel, s-ar ptea adăuga că aurel Pantea «rezolvă», ca să zic așa, și ceva din chestiunea tranziției, la Echinox, de la livrescul altoit pe o sensibilitate ca și virginală, frustă, a viziunii unor poeți din anii ”™70, ătre un plan ontologic cu care cartea fuzionează organic “. 

Nicoleta Sălcudeanu – O carte prea perfectă, în Discobolul, nr. 55-56-57, 2002

 

“Să pătrunzi cu un limbaj cartezian, ca o lanternă cu rază albă, în materia văscoasă, scrîșnită, a «subcutanalului» lui Aurel Pantea e un paradox realizat pînă la urmă. Pactul mefistofelic stîrnește cititorului senzații – dacă se poate tolera oximoronul – intelectuale din cele mai rafinate, de felul alunecării cubului de gheață pe pielea fierbinte. Coborîrea în infern a lui Virgil Podoabă nu se lasă nerăsplătită, căci se întoarce de acolo cu trofeul uneia din cele mai apropriate interpretări a poeziei lui Aurel Pantea, și asta cu toate că mai trage cu coada ochiului în urmă. Fapt e că nu se întoacecu mîna goală.
 […]. Demonstrația lui Virgil Podoabă este fără cusur. Înarmat cu o erudiție ce a înfulecat lacom cam de la antici pînă la contemporani, francată cu modestie cochetă, cu minimalism agrabil al stilului, dar și al trimiterii bibliografice, folosindu-se de o mînă de teoreticieni cu care tratează – pe bună drepate – fără complexe, de la egal la egal, ba bătîndu-i amical pe umăr, ba mai trăgîndu-i hîtru de mustăți, eseistul lustruiește fețele unui poliedru perfect […] Și ca lectura să fie și mai contrariantă, insertul de texte «revelatoare» conceput de Aurel Pantea, de la sfîrșitul volumului, instaleză cu drepturi depline, ca reflex feed-back, construcția teoretică de cristal a exegezei, confirmîd-o pe deplin. Deși nu se cunosc dinainte, cele două texte alăturate se fac unul exerga celuilalt. Altfel spus, elementarul, stihialul poetic se resoarbe fără rest în alveolele convenției hermeneutice, ca într-un fagure.
Și cum seducția lecturii nu se termină aici, spre finalul ei, avui o mică dar îndîrjită «experiență revelatoare»: aceea că, oricînd, raționamentele pot fi inversate, iar cartea întoarsă pe dos. Un gînd ascuțit: demonstrația e perfectă, dar dacă Aurel Pantea nu e chiar atît de postmodern ? Satisfăcută de agerimea mea de cititor, bucuroasă că i-am găsit cusurul, am considerat iute eseul un superb spectacol intelectual de focuri bengale și atît: «Țeapă !» ar spune băiatul de cartier din mine. Vicleanul autor se folosește de tehnica romanului gotic și, în prag de final, prăvălește o ditamai răsturnare de situație. Prea deștept să nu-și fi blindat demostrația cu buna și tămăduitoarea interogativitate ludică și cu un relativism distilat în prelungi și sofisticate jocuri de inteligență, ne trîntește un coscogemite «corolar interogativ» […].Cum ar veni, na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. Eseul lui Virgil Podoabă enervează în măsura în care preîntîmpină și dejoacă orice bovarism dubitativ al lecturii. Convinge fără scamă de îndoială, că, postmodern au ba, categorial ori acategorial, Aurel Pantea este un poet mare, unul din cei mai puternici poeți contemporani, chiar de conștiința dîmbovițeană nu l-a omologat încă.
O care enervant de perfecă; și-a naibii de bine scrisă”.

Nicoleta Cliveț – Postmodernismul revelat, în Cuvîntul, nr. 7, 2002

“Știindu-se probabil așteptat la cotitură de o parte a congeneilor, și poate nu numai, Virgil Podoabă nu-și putea permite să debuteze altefel decît la cote înalte. Între exteme […] este o analiză tematistă maximală a poeziei lui Aurel Pantea, pus față-n față cu optzeciștii lunediști și scos învingător, după o demonstrație deopotrivă șarmantă și solicitantă. Discurs-ul de de încălzire ce deschide volumul are un caracter apăsat polemic, dezvăluind o față acunsă, pe care a-i fi crezut-o, de fapt, inexistentă, a fenomenologului extem de îngijorat de soarta ierarhiei la noi. Păreri ferme, poate prea ferme sau, oricum, exprimate pe un ton cam țîfnos, alcătuiesc un demaraj pătimaș, ce deconspiră felul în care se fac și desfac, la București,  «gloriile literare». […] Virgil Podoabă nu intenționează doar să tulbure ierarhia centrului, ci și să propună o nouă grilă de lectură a poeziei optzeciste, bazată nu pe criterii tehnice (preeminente în receptare pînă în prezent), ci pe unele «mai rafinate», «de inspirație filosofică», în lumina cărora se mai risipește ce va din ceața ce plutește peste dimensiunea postmodernă a generației în cauză”.  

Anca-Roxana Mihalache –  Virgil Podoabă – Între extreme, în Echinox, nr. 10-11, 2002        

“Întrebare de baraj: ce-l face pe Aurel Pantea să se detașeze de spiritul veacului XX, deceniul 8, spre a acupa un loc privilegiat întru ființare și expresie poetică ? Răspunsul se înfiripează în dezbaterea eseistică a lui Virgil Podoabă pe baza operei scriitorului filtrată prin contextul politic, socio-istoric, și cultural, dezvăluind gradat arcanele sensului textual și subtextual, înaintînd regizoral de la o imagine panoramică a ochiului de vultur, apropiindu-se, cercetînd minuțios subtilitățile revărsării artistice. Astfel, Vrgil Podoabă se legitimează ca analist avizat al poeziei lui Aurel Pantea, unicizînd poezia lui prin aplicarea unei critici sau metacritice vigilente, uneori intertextuale […]. Cartea lui Virgil Podoabă are diferite căi de acces pentru o scriitură, propunînd sondarea textuală, intertextuală, critică și meta critică prin galeriile inundate de gîndurile poetice ale lui Aurel Pantea, atinse de mîna dezabuzării: «scîrba cea mare e că lumea se lasă imaginată din orice parte», vers și artă poetică pentru un poet a cărui lume e condusă de o ordo rerum inexistentă, în care un ego (bul)versat jucîndu-se cu aluzii la lucrurile din universul dispersat și scufundat ca o epavă în apele inconștientului, creează printr-o «fantezie privată», «un sacru negativ», instituind imperiul unui NU categoric”.

Rareș Moldovan – Poetul și criticul său, în Familia, nr 9, 2003        

“Virgil Podoabă deschide în Între extreme un front multiplu (sau cel puțin dublu) de bătaie crirică. Punctul de plecare, nu însă acela «genetic», cum îi place autorului să spună, esențial al eseului despre poezia lui Aurel Pantea este status quo-ul «politicii literare axiologice» actuale, care marchează «triumful artisticului asupra substanței revelatoare a poeziei» ca fenomen mimetic, de «racord euroatlantic postmodern». Sprapusă acestei ierarhizări, și la fel de injustă, pentru Virgil Podoabă, este diapunerea teritorială implicită: centralizată, mioapă, ea fabrică, «gireză» și întreține gloriile literare «efemere» – nu uită să ne avertizeze criticul – la București. […]. Răspunsul lui Virgil Podoabă vizează o recuperare și o legitimare de anvergură teoretică a unui mod poetic dispus la a o «experiență onto-revelatoare», întreprindere care ar rezista prin sine, chiar dacă nu i-ar fi opusă fantoșa voodoo a «poetului de tip Cărtărescu», în care se înfig ace justițiare. Într-o cronică a cărții […], Al. Cistelecan crede că este vorba de o « probemă strict categorială» prin care e pus în discuție un «concept de poezie». […]. Deși polaritatea stabilită de Podoabă se menține într-un spațiu de apreciere teoetică, sintagmă ce definește polul «negativ» sună în bună măsură ca un reziduu al ciorovăielilor ierarhizante centru-provincie privind ierarhiile literare. În mare, opoziția e irelevantă pentru demonstrația de poetică aplicată pe care o va întreprinde criticul. Începînd într-un inconfortabil hiat între axiologia instituțională / instituționalizată și cea internă a operei, privirea critică a lui Podoabă se predă apoi unui discurs hemeneutic îndrăgostit, fascinat de himera abisalității pe care poezia lui Aurel Pantea o vizază cu egală și nesățioasă disponibilitate, împletit cu unul teoretic – ale cărui repere sunt corifeii postmodernismului, Lyotard, Vattimo și Rorty, cu un mic apendice heideggerian și cu un altul derivat din Harold Bloom. Paradoxul inițial al scrierii lui Podoabă, nu însă unul steril, se găsește tocmai în postura criticului. Dacă acesta își construiește inițial o persona de Lysias auster al abisalului, pledînd aparent neimplicat pentru modul poetic respectiv, el va trebui să se recunoască foarte curînd învins, excedat. Arsenalul abisalității nu poate fi introdus printr-un «microdiscurs», cu atît mai puțin unul de încălzire, el nu poate decăt să explodeze, să izbucnească prin sine, să se instituie dintr-o singură mișcare, totală, tiranică, excesivă. Odată delanșat, el nu mai poate fi stăvilit și va sfîrși prin a-și instaura pletora de concepte / metafore co-substanțiale: experiența revelatoare  (conceptul nucleic al lui Podoabă), în jurul căruia se organizează «experiența limită» [ și celelalte]. Legitimarea axiologică a acestei serii metaforice nu poate fi în mod evident una conceptuală, ci una deja angajată, care implică din partea criticului mărturia revelatoare  – corespondent simetric al «experienței revelatoare» (la care subscrie și al Cistelecan povestind un episod ilustrativ cu Aurel Pantea) – și actul de credință. Nimeni nu se îndoiește de faptul că Pantea își trăiește «pe propria piele», cu fervoare, intuițiile, viziunile și dramele poetice, însă asta nu înseamnă că « fantezia livrescă, dezrădăcinată, excentrică și disruptivă» nu poate fi la rîndul ei experimentată autentic  de către subiectul creator. Trasînd pe scurt însă cu acuratețe fizionomia diversă a «statutului reprezentării cotidianului» în poezie, această adevărată crux a aprecierii critice față cu poezia timpului noastru, Virgil Podoabă ar vrea să deducă direct din această synopsis «fenomenologică» și o ierarhie inerentă a respectivelor moduri poetice. Lucru imposibil, întrucît situarea «subiectului imaginant», la care ajunge prin reducție, nu poate furniza prin ea însăși criteriul valorizării. Cel mult, ea construiește un cîmp de diferențe indiferente axiologic unele față de celelalte: «existențialii» nu sunt mai prejos decît «tehnicienii» (după cum nici invers ne este adevărată), « pur și simplu, ei sînt altfel», recunoaște criticul.
Posibilitatea unei ierarhizări este dată numai prin contaminarea cu un concept impur, un substitut care (de)plasează discuția în aria unor modele de legitimare culturală a creației poetice, păstrînd și speculînd însă în subsidiar și legătura cu schema subiectivității generatoare. Acest substitut, a cărui impuritate constă doar în proveniența sa exterioară «experienței revlatoare», și deci și manierei fenomenologice prin care ea e relevată, este conceptul de «postmodernism». Introducerea sa în arhitectonica eseului reprezintă o manevră inconfortabilă pentru critic: conceptul îi este necesar lui Virgil Podoabă în aceeași măsură în care e dificil de conciliat cu direcția principală a analizei sale. Osatura argumentativă a întregului eseu va urmări o dublă persuasiune: pe de o parte ea va încerca să-și asigure proximitatea «viziunii ontopoetice», pe de alta va trebui să «puncteze» categoriile definitorii ale postmodernității, apud Lyotard & Co. În consecință și conceptul de postmodernism este dublat subtil, construindu-se vesiunea «autentică» în jurul «imprezentabilului» lyotardian, versiune pe care poezia lui Aurel Pantea, pledeză criticul, o întîlnește și confirmă în modul cel mai natural cu putință printr-o «ontoviziune exfondată». […]Între extreme constituie un demers important în re-modelarea critică a poeziei române contemporane”.

Horea Poenar – Despre eleganță, în Vatra nr. 5-6, 2004 

“Aș zice că la Vatra există un model care merită notat pentu că încet, dar sigur, face valuri (mari!) în aceste timpuri ale unei noi critici: Virgil Podoabă”.